Prof. dr. ing., prof. dr. ec. dr.h.c. Radu Mihalcea

Știință

Prof. dr. ing., prof. dr. ec. dr.h.c. Radu Mihalcea • Chicago

Prof. dr. ing., prof. dr. ec. dr.h.c. Radu Mihalcea

19 August 2019

File de poveste și cele 12 principii de viață ale Prof. dr. ing., prof. dr. ec. dr.h.c. Radu Mihalcea, cercetător român stabilit în America

„Într‐o dimineață de mai, în 1960, treceam pe lângă terenul de volei de lângă Facultatea de Drept din București, de unde se auzea hărmălaie mare. Am intrat să văd ce se întâmplă și am asistat la ultimele schimburi de mingi între echipa Institutului de Cultură Fizică și Sport și echipa Politehnicii pentru titlul de campioni republicani universitari. Meciul era echilibrat, jucătorii erau toţi obosiţi și plini de zgură (pe atunci terenurile în aer liber aveau zgură pe jos). Din echipa Politehnicii, numai unul cu părul roșu părea încă plin de energie și de hotărâre. În minutele următoare a făcut aproape singur ultimele puncte așa că Politehnica a devenit campioană universitară pe 1960. “Cine‐i ăsta?” întreb pe un vecin de la tribună. “Radu de la CCA (Casa Centrala a Armatei, precursorul clubului sportiv Steaua), este student la Politehnică... A mai câștigat și campionatul naţional din 1958! Face parte din echipa naţională de tineret!”

                                                                                   *

Pe Radu l‐am cunoscut personal în 1963, pe plajă la Mamaia. Părea mai curând retras, introvertit, liniștit, nu foarte comunicativ dar... simpatic. Terminase Politehnica în 1961 – la 21 de ani – lucra la Şantierul Naval din Constanţa și juca volei la clubul Farul... ”Cel mai bun jucător de pe teren” scria uneori ziarul Dobrogea Nouă, cu toate că Radu renunţase la perspectivele activităţii sportive ca să se dedice profesiei. Ne‐a povestit despre problemele lui recente: Comitetul de Partid respinsese propunerea întreprinderii de a‐l numi sef de secţie – la 23 de ani! – din cauza originii nesănătoase: tatăl fusese ofiţer în Marina Militară. Acum se gândea să plece din localitate, să înceapă o nouă viaţă... Ne‐a invitat a doua zi de dimineaţă în faţa Cazinoului: urma să iasă în probe pe mare cu un petrolier al cărui motor de 60.000 CP îl reparase el cu oamenii lui... 60.000 CP! De 1000 de ori mai mult decât avea motorul unui Renault 8, care tocmai începuse atunci să se importe în România!

*

În 1967 l‐am întâlnit la Grupul de Şantiere de la Porţile de Fier 1. Condiţiile pentru lucrul pe apă imediat în aval de cataracte erau atât de periculoase încât Navrom – societatea de navigaţie pe Dunăre – refuzase să le execute. Atunci Grupul de Şantiere a organizat o Secţie Navală proprie. Asta era ceva pentru Radu: unde era mai greu... ! În primii doi ani reușise să pună la punct tehnologia de lucru – o premieră pe ţară ‐ să angajeze oamenii și să atingă parametrii ceruţi prin proiect... Instaurase o disciplină de fier și chiar așa îl și porecliseră salariaţii: “omul cu mâna de fier!” Cum să garantezi altfel atât viaţa oamenilor cât și integritatea vapoarelor în condiţiile acelea infernale?

Dar altele erau necazurile, necazuri tipice românești: neacceptând că un constănţean este însărcinat să‐i conducă pe oltenii localnici, mai mulţi salariaţi reclamaseră la Miliţia Economică că Radu face contrabandă cu aur în Yugoslavia! Miliţia a emis mandat de arestare dar conducerea Grupui de Şantiere s‐a opus: cine să conducă lucrările? După șase luni ancheta se terminase fără rezultat – nicio contrabandă, nicio neregulă! ‐ și Radu a fost invitat la Miliţia Economică unde a căpătat permisiunea să se uite în dosarul lui... Şi‐a notat numele celor care făcuseră reclamaţiile și... a doua zi a redus personalul Sectorului Naval cu 27 de persoane, dintre care 9 erau membri de partid iar un număr necunoscut, dar apreciabil, erau informatori... ! Asta în 1967! Mare curaj trebuie să fi avut!

Din nou reclamaţii până la ceruri... O comisie a Comitetului Central al Partidului este trimisă pe șantier, ancheta continuă... și‐i dă dreptate lui Radu! Secretarul de Partid al Sectorului Naval, care îi făcuse atâtea zile negre, este detașat la Şantierul nr. 1 unde a primit o unitate de lucru mai mică și independentă. Radu urma să plece acum cu o comisie tehnică la Moscova ca să cumpere utilaje necesare pentru șantier.

Trei ani mai târziu citesc în ziare despre “admiralul” de la Porţile de Fier! Radu dezvoltase o tehnologie de derocare a stâncilor sub apă pentru care Dinamit Nobel ‐ singura companie din lume care dispunea de Know‐how‐ul necesar ‐ ceruse 600.000 $! Cum banii nu erau disponibili, Radu, în stilul lui personal, a zis “las’că facem noi!” și vreo trei luni de zile a lucrat împreună cu minerii la foraj și la explozii sub pământ “ca să simtă în mâini vibraţiile solului în timpul exploziilor”. A studiat o grămadă de cărţi de specialitate, a propus tehnologia ‐ care fusese aprobată ‐ și acum conducea și lucrările de derocare a stâncilor din fundul Dunării! Premieră mondială!

Ne‐am așezat la o bere într‐o gradiniţă de pe malul Dunării... ”Ce‐ ai făcut la Moscova? îl întreb eu. “Nimic! N‐am cumpărat nimic! Rușii aștia sunt – din punct de vedere tehnologic și în acest domeniu ‐ cu trei decenii în urma României!” zice el și mă lasă cu gura căscată! “Şi mai este ceva: dacă viitorul României va arăta așa cum am văzut eu în Rusia, atunci eu... eu prefer să trăiesc... în trecut!! ”... ”?!”

Într‐o duminică din primăvara lui 1972 mă opresc din nou în Turnu Severin. Radu nu era acasă, era pe șantier. De doi ani fusese numit inginer șef, acum conducea și fabricile de betoane și atelierele de cofraje mecanice, ba mai avea lucrări și pe partea iugoslavă: sârbii aveau să‐i mulţumească decorându‐l cu ordinul “Stegul Roșu”. Predase lucrările la șenalul navigabil și delegaţii Comisiei Europene a Dunării apreciaseră calitatea acestuia ca fiind “excepţională”! Mai târziu voi afla că acesta a fost singurul calificativ de excepţional acordat la Porţile de Fier, unde lucraseră până la 20.000 de salariaţi timp de 7 ani de zile! Pentru asta urma să primească “Ordinul Muncii” clasa III.

De pe șoseaua naţională spre Orșova dau să intru pe șantier: imposibil, totul închis! Panouri galbene anunţau “Pericol de explozie!” De departe deslușesc cumva părul roșu – acum cu un început de chelie ‐ pe care‐l cunoșteam atât de bine și rog pe cineva să‐l cheme. Radu vine, și‐mi zice: “Hai să asiști la ceva în premieră! Sunt două premiere!”

Mergem mai întâi la platform plutitoare cu care făcea forajele și exploziile în stâncă sub apă. Îmi explică: “Aici s‐a lucrat la uscat, dar sub digul de protecţie au rămas câteva vârfuri de stâncă care trebuiesc eliminate. Numai că ele se află la 8 metri adincime, la 1.5 metri distanţa de zidul subţire de beton care este gata finisat. Zidul are 14 m înălţime și nu a fost calculat să reziste la explozii! Îţi dai seama ce se poate întâmpla, nu?”

Mă uit la el... părea liniștit, cu mintea întreagă!... ”Dar ăia cine sunt?” îl întreb eu și arăt spre două persoane care stăteau de o parte și arătau cu totul altfel decât muncitorii îmbrăcaţi în salopetă. “Sunt cei doi ofiteri de securitate care răspund de șan‐ tier” îmi spune el “... iar mașina aia neagră este aici ca să mă ia pe mine dacă se întâmplă ceva! Înţelegi, nu? Peste o lună este inaugurarea oficială a complexului hidroenergetic!”
Mă uit la el... Aș fi preferat să fi venit la o săptămână după istoria asta!

“Fii liniștit, am calculat și experimentat totul, va fi perfect!”... ”Foc!” îl aud comandând și artificierul îi răspunde : “Ardeeee!”... De sub apă se aude un bumm‐bumm prelungit: sunt încărcăturile de dinamită dimensionate cu îndemânare și aduse la explozie într‐ o anumită ordine bine precizată. Şi apoi... liniște! Fumul galben care iese din apă se împrăștie pe Dunăre, scafandrul intră sub apă și controlează totul: perfect! Nicio stricăciune! Poate pentru prima oară în lume... ?

“Hai să mai vezi ceva!” Ne suim în mașina lui de șantier și ajungem repede la o clădire cu fundaţia și cu pereţii de beton care servea de magazie. “Vezi asta? mă întreabă el. “Poimâine trebuie să fie rasă de pe suprafaţa pământului, dar nu pot să fac asta când sunt oameni aici. Trebuie s‐o fac astăzi!” “Bine dar e plină de tot felul de lucruri!” “Ei... tocmai asta este: să distrugi structura betonului fără să dărâmi clădirea!” “... !!?”

Scoate niște planuri din buzunar, discută cu oamenii, aceștia lucrează încă vreo oră... și din nou: “Foc!”... ”Ardeee! “... Dar de data asta numai ”Prrrrr... ” De peste tot, din fundaţiie, din ziduri iese fum galben, sar bucăţele mici de beton, geamurile se sparg dar zidurile rămân în picioare cu toate că fundaţia este ferfeniţă! “Mâine muncitorii vor goli clădirea și pe urmă o să pună un buldozer s‐o împingă puţin și o să cadă toată ca un castel din cărţi de joc!” Mă uit... Da, un lucru de maestru! Foarte sigur că în România nu se mai făcuse așa ceva!

Mergem la o bere și‐mi povestește ce s‐a mai întâmplat: “A avut loc un groaznic accident: fostul secretar de partid, căpitanul de vas care nu mai vroia să lucreze cu mine, nu s‐a mai ţinut după regulile mele decât câteva luni... Pe urmă disciplina... s‐a dus pe apa Dunării... A făcut o manevră greșită și a scufundat remorcherul Filiași: au murit el, alţi 5 marinari și o fetiţă pe care o luase la plimbare! Ce tragedie!

Dar... acum am liniște, pot în sfârșit să mă concentrez pe rezolvarea problemelor tehnice și pe conducerea șantierului.” “Dar cu exploziile astea, ce‐i? Tu ești mecanic, ce te bagi în astea?” îl aţâţ eu. “Ei... dacă ai ști ce pasionant este să stăpânești tehnica, s‐ o faci să lucreze pentru oameni, pe oameni să‐i organizezi în așa fel încât treaba să mergă șnur și să poţi să ţii și costurile în frâu! Asta este adevarata menire a inginerului!” Spunând asta îl văd cum se aprinde, văd cum din omul puţin obosit și destins devine din nou mănunchiul de energie și voinţă pe care‐l observasem pe terenul de volei în urmă cu 12 ani! “Şi... în rest?” “‘Eh... am fost în Belgia, în concediu... Măi, ăia au construit deja socialismul, au de toate: și case și mașini și... tot!” spune el fără să dea detalii. “Noi aici... nu avem nicio șansă: ba nu avem ciment destul, ba nu avem cauciucuri pentru autocamioane, ba... Așa nu se poate construi nimic! Nici cel puţin socialismul!” mai spune el trist. Ştiam că are pașaportul în buzunar, că urma să plece la Jocurile Olimpice de la Munchen...

*


Următoarea dată l‐am întâlnit din întâmplare după unsprezece ani, pe aeroportul din Stockholm. Radu venea de la Lidkoeping, din nordul Suediei, unde firma Volvo avea o fabrică de auto‐ mobile: lucra – în Germania ‐ pentru SKF, o firmă suedeză, world market leader1 în industria de rulmenţi. După Jocurile Olimpice a rămas în Germania unde primise azil, a învăţat limba germană și a lucrat doi ani la o fabrica de piese auto unde inventase un dispozitiv de reglare hidraulică a unei mașini unelte și primise un patent pentru ideea lui. Pe urmă terminase o mașină complexă de montat automat amortizoarele de șoc ale automobilelor: aici colaborase cu un institut de automatizari al Politehnicii (RWTH) din Aachen și după acesta profesorul îi propusese să vină să lucreze în institutul lui. Radu a acceptat cu plăcere neștiind că ceea ce va urma va fi cea mai grea perioadă din viaţa lui: asimilarea conceptului german despre inginerie, trecerea de la tehnica analogă la cea digitală (trei decenii mai târziu avea să‐mi spună că tehnica română nu făcuse acest pas nici în 2010!), creșterea calificării lui la nivel de Doctor Inginer neamţ plus lucrările de cercetare pentru dispozitive de poziţionare de mare precizie: 0.01 mm!... Ce mai! O revoluţie întreagă în numai patru ani de zile!

Mă uit la el... mă uit la începutul pronunţat de chelie, la privirea foarte sigură și parcă tăioasă, la economia la vorbă dar cu fiecare cuvânt plin de însemnătate și greu ca de plumb... Devenise aproape un specialist neamţ așa cum îmi închipuiam eu că arată aceștia... Anunţase încă trei patente. Între timp mai lucrase patru ani la o întreprindere minieră, mai întâi pentru coordonarea lucrărilor cu explozibil, pe urmă în cercetări: dezvoltase un dispozitiv electronic de măsurarea a parametrilor cu transmisia datelor la distanţă prin... telefoanele digitale care tocmai se introduceau pe piaţă. Colaborase cu Deutsche Telekom și acum întreprinderea lui primea automat informaţii de îndată ce ceva nu era în regulă la una din instalaţiile montate în Germania, Anglia, Belgia, Franţa... peste tot în vestul Europei! Şi asta o premieră mondială... ”

Măi, ce treabă ai tu cu telefoanele digitale?” îl întreb eu. “Ah, este pur și simplu fascinant să creezi soluţii noi folosind posibilităţile tehnicii actuale: îţi umple viaţa într‐un mod nemaipomenit!”

Părea absent și n‐avea chef de vorbă. Mi‐a spus ca firma Volvo ceruse SKF în urmă cu cinci ani să‐i proiecteze și să fabrice niște piese necesare pentru cutiile de viteze, dar aceasta nu reușise să rezolve problema. El a fost trimis să preia proiectul și acum era pe cale să găsească soluţia. “Cum asta, aici pe aeroport?” îl întreb eu. “Ah, nu... Aici aștept numai legătura spre Frankfurt... Dar am delegat problema subconștientului care acum lucrează la rezolvarea ei.” “... ??... ” “Asta este o tehnică derivată din medicina tradiţională chineză care permite să activezi conștient capacitatea uriașă de lucru a subconștientului, cel care dirijează automat respiraţia, bătăile inimii, digerarea și alte funcţii vitale ale organismului. Mașina de calcul – dacă aș putea‐o numi așa ‐ lucrează zi și noapte pentru a asigura viaţa omului... sau, dacă o folosești dibaci, pentru rezolvarea problemelor tehnice. Zi și noapte, fără întrerupere! Ea stă cumva în legătură cu memoria – respectiv cu tot ce ai învăţat și cu toată experienţa ta de viaţă ‐ și are o capacitate de intuiţie enormă: rămâi uluit ce idei îţi propune!”... Dar stewardesele ne cheamă la avioanele noastre și nu putem să continuăm convorbirea.

*

Mai trec câţiva ani... Eu sunt mare amator de muzică iar Leonid Bernstein – renumitul compozitor și om de arte american – dirija în New York un concert omagial cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Cu mare greutate făcusem rost de bilete la Carnegie Hall, Mecca muzicii simfonice mondiale. În pauză, încă ameţit de avalanșa copleșitoare de sunete minunate produse de New York Phylharmonic Orchestra, ies pe culoar să mă liniștesc puţin și... dau nas în nas cu... Radu! “Măi, ce faci tu aici?” “Ce faci și tu!” “Bine, dar tu ești un... mecanic!” “În primul rând că nu sunt un mecanic ci un motorist, și asta este ceva cu totul altceva! Şi pe urmă... știi tu ce simfonie minunată desfășoară motorul automobilului tău atunci când tu te sui nepăsător la volan și apeși pe pedala de acceleraţie? Un motor are ceva mai mult de 100 de parametri care trebuiesc supravegheaţi și reglaţi continuu și puși în armonie unul cu celălalt; o orchestră simfonică are cam 100 de instrumente care și ele... Cei mai mulţi oameni aud numai zgomotul motorului, dar dacă asculţi cu atenţie distingi în spatele acestuia o simfonie nemaipomenită, cuceritoare și răscolitoare, așa cum n‐a fost compusă încă de niciun compozitor, dar a fost creată de ingineri! Este formidabil de frumoasă când motorul funcţionează perfect și‐ ţi permite să distingi nu numai melodia ci chiar armonia din spatele creaţiei inginerești!”

Mă uit lung la el...

După concert ne retragem în restaurantul rusesc de lângă Carnegie Hall. “Ce‐ai făcut cu suedezii?” îl întreb. “Ah... directorul general a convocat o ședinţa și eu le‐am expus conceptul meu. Toţi colegii au protestat spunând că așa ceva nu se poate face, că au încercat și ei, că nu este cazul să ne aventurăm și să ne compromitem! M‐am ridicat și le‐am spus că dacă vor să aibă piesele, mă găsesc în biroul meu.“ “Şi... ?” “Directorul general m‐a chemat la el și m‐a întrebat de ce am nevoie. I‐am spus că am nevoie mai întâi de liniște: cu temerile colegilor nu pot face nimic. Pe urmă îmi trebuie personal, o clădire unde să montez instalaţia și bani ca s‐o fac – banii urmau să vină de la Volvo ‐ și dacă se mișcă repede pot să aibă totul gata în nouă luni de zile: știi tu, sunt multe lucruri bune care apar după nouă luni!”... ”Şi?”... ”Directorul general mi‐a spus că‐mi acordă tot sprijinul lui, dar dacă treaba nu reușește... Să‐l înţeleg! Ori merge... ori merg eu... în afara întreprinderii!” “Şi ce ai făcut?” “Ah, nimic, totul numai rutină: am angajat câţiva ingineri buni și i‐am introdus mai întâi în tehnicile mele de meditaţie chinezești. Pe urmă am dezvoltat conceptul pentru măsurătoarea și sortarea pieselor și i‐am lăsat pe cei din Lidkoping să‐l aprobe. După opt luni și jumătate instalaţia complet automată a intrat în funcţie, suedezii au făcut receptia după nouă luni iar întreprinderea mea a mai avut nevoie de încă trei luni ca să priceapă că au un nou produs care era deja vândut pentru următorii doi ani!”

Ciocnim un pahar de bere, îl dăm pe gât... ”Şi?” “Pâi m‐au chemat la sediul concernului la Goeteborg, mi‐au dat SKF Innovation Award “in recognition of outstanding individual achievement beyond and above normal expectations2” și... m‐au numit director tehnic al unui grup de întreprinderi din Anglia, Brazilia, Germania și SUA. Fabrica americană este în Queens, așa că am ocazia să ascult câte un concert fantastic din când în când.”

Zece ani mai târziu eram în delegaţie în Duesseldof, într‐o zi geroasă de iarnă. Pe panourile de afisaj citesc: “Recital Extraor‐ dinar de Pian dat de... ” și urmează două nume ale unor tineri pianiști români! N‐am stat pe gânduri, m‐am dus direct acolo, intru în sala mare minunat împodobită și aștept să înceapă. Când colo... pe scenă vine Radu (!!) și mulţumește publicului!

Începe concertul: primul solist, o fetiţă de 10‐12 ani cântă formidabil, publicul german atât de educat și de pretenţios este entuziasmat și aplaudă frenetic. În pauză îl caut pe Radu și‐l găsesc stând de vorbă cu Dr. Teodor Ionescu, un muzician pasionat, pe care‐l aud spunând: “Radule, ce faci tu pentru muzica românească este extraordinar!” “Ei ași, nu‐i nimic deosebit! Îmi face placere!” răspunde Radu. “Uită‐te la copii aștia, uită ‐ te ce talente extraordinare naște acest popor român! Asta este într‐ adevăr extraordinar! Dacă nu‐i ajut eu, cine să‐i ajute?” Câţiva ani mai târziu fetiţa avea să câștige – la numai 14 ani ‐ Olimpiada Mondială a Tinerilor Pianiști din Cincinatti, SUA și să debuteze în 2004 la Carnegie Hall în New York. Dar acum îl întreb pe Radu: «  Te știam în New York și inginer, acum te întâlnesc în Dueselorf ca impresar, ce ai păţit?”

După concert mergem într‐un restaurant de pe Konigsallee (Aleea Regilor) din Duesseldof și, după al treilea pahar de bere băut cu sete, Radu începe să‐mi povestească istoria ultimilor zece ani: “Ştii că mă ocupam de automatizări, de ceea ce mai este denumit și “inteligenţă artificială”. După ce puneam mașinile în funcţie, trebuia să instruiesc personalul să lucreze cu ele, cu aceste creaţii ultime ale inventivităţii umane. După ani de experienţă am ajuns la concluzia că numai omul este cel care poartă inteligenţa (desigur, umană!) și că a lucra cu acesta, a‐i modela personali‐ tatea, a‐l adapta la cerinţele mereu crescânde ale societăţii în plină evoluţie poate fi mult mai pasionant decât să dai viaţă unor mașini care pe urmă nu fac altceva decât să‐ţi execute ordinele. Așa că... am început cu mine: am lucrat mai departe ca director tehnic pentru SKF și am acumulat o experienţă de conducere și de creaţie de nepreţuit și asta în mai multe ţări. În același timp, am făcut și cursurile de Executiv MBA la Graduate School of Busines Adminis‐ tration în Zurich: vroiam să stăpânesc nu numai mașinile, creaţia imaginaţiei mele, ci și procesele economice, cele care duc la obţinerea valorii din aceste mașini. După absolvire, GSBA mi‐a oferit să rămân la ei ca profesor pentru Managementul Calităţii, dar eu am preferat să fac ambele activităţi în paralel. Așa am avut ocazia să lucrez cu oameni cu experienţă profesională deosebită, deja cadre consacrate în diferite întreprinderi din toată lumea, care veneau la GSBA să‐și ia ultima șlefuire înainte de a fi promovaţi încă și mai sus. A fost o perioadă de viaţă fascinantă și mai ales extrem de variată: după ce terminam programul la Zuerich, mă întorceam la mașinile mele din Frankfurt, Sao Paolo, New York, Manchester... O nebunie! Elveţienii mi‐au acordat în 1995 “Outstanding Achievement Award3” pentru “the most outstanding achievement în transfer of academic theory în management practice4”. M‐a bucurat această recunoaștere, fiindcă mi‐a confirmat realizarea visurilor mele: să pot face inginerie pe personalitatea oamenilor, modelând‐o, dezvoltând‐o, adăugându‐i sensibilitate, forţă și capacitatea de creaţie. Este minunat, nu‐i așa?”

“După 1989 am revenit și în România, am co‐fondat o universitate particulară și am ţinut cursuri de “Conducerea Întreprinderilor” și de “Managementul Calităţii”, am scos și un manual de manage‐ ment în limba română, alte nouă manuale le‐am scris în germană. Am ţinut cursuri la ASE, la Universitatea Politehnică din București, și la alte câteva: acolo am întâlnit copiii ăștia extraordinari: cum să nu‐i ajut? Așa că... iată‐mă și impresar!”

Mai bem o bere... Radu continuă: ”Pe urmă m‐am gândit că... ar fi mai bine să mă dedic total lucrului cu personalitatea oamenilor... Am participat la un concurs pentru ocuparea postului de profesor de “Conducerea Întreprinderilor” și... l‐am câștigat: nu au partici‐ pat decât alţi 42 de doctori în economie germani iar eu... nu aveam doctoratul în economie! Le‐am făcut‐o! Vezi tu cum se schimbă soarta omului?!”

*


Mai 2010: cobor din metrou la staţia Eroilor din București și mă îndrept spre Universitatea Naţională de Apărare (fostă Academia Militară). Clădirea impozantă, placată cu marmură albă, se ridică măreţ pe un vârf de deal iar monumentul Eroilor din faţa ei punctează decisiv istoria atât de dramatică a României. Urc pe treptele largi împreună cu vizitatorii veniţi să participe la lucrările congresului al 34‐lea al Academiei Româno – Americane de Ştiinţe și Arte. Lume multă, profesori universitari, militari, mulţi epoleţi auriţi de general... Intru înăuntru și îl recunosc pe... Radu! Este îmbrăcat la “patru ace” cu un costum bleumarin cu dungi subţiri, cămașă albă scrobită, cravată roșie cu un desen modern și pare încă foarte tânăr cu toată chelia deasă, cu tot părul alb de pe tâmple și cu toată rotunjimea din jurul mijlocului... Silueta lui este tot cea a unui sportiv, iar el se mișcă atât de neașteptat de repede și de elastic încât ceea ce văd contrastează puternic cu prima impresie, cea dată de părul alb: totuși se apropie de 70! Așteaptă pe cineva și faţa lui exprimă concentrare: trăsături tăiate în piatră, imobile, privire oţelită aţintită în depărtare... Așa or fi arătând profesorii nemţi?

Mă îndrept către el și el mă observă: dintr‐o dată se transformă total, redevine prietenul meu din tinereţe. cald și deschis, cel pe care‐l cunoșteam de atâtea decenii și care acum, vâzându‐mă, râde cu gura până la urechi. Deschide braţele largi și eu dispar în îmbrăţișarea lui totală dar, în momentul următor, suntem despărţiţi de mulţime și luăm loc în rânduri diferite în sala de conferinţe pavoazată festiv. Începe deshiderea oficială la care nu sunt prea atent, oficialităţile coboară de la tribună, generalul Frunzeti, comandantul Universităţii de Apărare, anunţă pe key note speaker prof. dr. dr. dr.h.c... Vecinul din dreapta mă întreabă ceva și eu nu aud cine urmează acum dar mai apuc să aud “... din Chicago!” și pe urmă la tribună se urcă... Radu! Își aranjează hârtiile și pe ecranul din faţă apare scris cu litere mari “Economia Mondială la Începutul Deceniului II”... Ei, na! Nu mă așteptam!

Radu salută mai întâi pe cei câţiva colegi veniţi să‐l întâlnească și vocea îi tremură ușor: nu‐i mai văzuse de mult ! Apoi intră în tema care își propunea să trateze ultimii 30 de ani de istorie economică și asta începând cu SUA și terminând cu România. Toate astea într‐o oră? Mi‐e teamă că o să iasă o varză...

Dar Radu o ia metodic, evită detaliile și prezintă clar aspecte atât de complexe, despre care eu... nu mai auzisem niciodată! Încet, încet, toate problemele care s‐au discutat zilnic la televizor în ultimii 20 de ani cu comentarii care pe mine mai mult m‐au dezamăgit și înfuriat decât le‐am înţeles, se ordonează într‐o evoluţie logică a economiei mondiale, devin consecinţe ale unor schimbări care ar fi trebuit să aducă numai bunăstare dar – din păcate – au și o latură negativă, iar aceasta se face simţită la începutul deceniului al II‐lea... Ascult, încerc să memorez totul, dar este prea mult, este o colosală avalanșă de informaţii de prima calitate, ordonate și sistematizate... Încerc să memorez cel puţin legăturile logice dintre fenomenele economice atât de diferite, atât de necunoscute mie și cu care Radu jongla la pupitrul conferinţei cu atâta dexteritate. Îmi aduc aminte ce‐mi spusese un cunoscut comun, prof. dr. dr. Nicolae Filipescu: “He present complex and controversial subjects with authority and clarity!5”... Așa este!

Mă dezlipesc cu greu de atracţia irezistibilă a conferenţiarului și mă uit prin sală: toţi ascultau concentraţi, fără să se miște, ba unii chiar și uitaseră să închidă gura! Nu‐mi venea să cred ce trăiam... dar mi‐am amintit din nou de cunoștinţa noastră comună: “(He) is a fascinating public speaker!6” Da, într‐adevăr, Radu domina sala total, atât prin prezenţă, cât și prin calitatea inedită a informaţiilor pe care le punea la dispoziţie.

Pentru seară, Radu și‐a invitat colegii să mai stea la un pahar de vorbă. A căutat și a găsit un loc așa de romantic, cum nici nu știam că există în București: o cârciumioară sub un pod din Parcul Carol, chiar la intrarea din strada Lânăriei... Câteva mese de lemn sunt aranjate sub sălcii pletoase, de o parte și de alta se întinde luciul lacului, mai departe se văd arcadele zvelte ale unui alt pod peste ape: ce delicateţe neașteptată într‐un oraș inundat de mașini negre! Soarele coboară spre apus și lasă o tentă aurie pe lac, pe mese, pe scaune, pe crengile sălciilor și... pe faţa lui Radu, care venise mai devreme și‐și aștepta colegii. Mă uit mai atent și deosebesc niște pete mai deschise... ”Ce‐s astea?” îl întreb. “Stres, stres total, dărâmător și cumplit care ar fi putut dărâma și un elefant... De asta am avut parte între 1992 și 1998... Din fericire, a trecut și astea sunt singurele semne care au rămas: pe urmă am avut cei mai productivi ani din viaţa mea!”

Îl ascult și nu‐mi vine să cred câte‐mi înșiră: și‐a luat doctoratul în Conducerea Întreprinderilor, a fost concomitent profesor pentru Conducerea Întreprinderilor și pentru Managementul Calităţii la două diferite universităţi din Germania, s‐a angajat politic preluând poziţia de vicepreședinte al Sindicatului Profesorilor Universitari din Nordrhein – Westfalen, a scris 8 manuale pentru studenţii germani, a publicat câteva zeci de articole, a înfiinţat o întreprindere de consultanţă și a dat consultanţă la mai multe întreprinderi românești și la altele din orientul îndepărtat, a propus un plan de relansare a cercetării în România, a organizat proiectul NEUT cu fonduri europene, aducând 2 milioane DM în ţară, a ţinut cursuri la mai multe universităţi românești de prim rang... Pentru activitatea în România și pentru contribuţia adusă la dezvoltarea relaţiilor româno – germane a fost decorat în 2004 cu Ordinul pentru Merit în clasa Comandor. Asta n‐a fost de ajuns: a mers patru ani la rând la Chișinău și și‐a adus contribuţia din plin la dezvoltarea acestui petec de pământ românesc! Academia de Ştiinţe Economice a Republicii Moldova i‐a acordat titlul de doctor honoris causa... ”Stai așa! Ăsta‐i un volum de lucru pentru trei oameni!! Când le‐ai făcut pe toate? Şi... ce cauţi în Chicago?”

“Ei, tu știi, ţi‐am mai spus: organizarea nemţească a timpului, alegerea ţelurilor, pe urmă tehnicile mele chinezești de creștere a creativităţii, toate astea creează o plăcere și o ușurinţă nemaipomenită în rezolvarea problemelor! Este un deliciu asemănător unui drog de care nu pot să scap! Asta m‐a făcut ca atunci când s‐a apropiat timpul de pensionare să‐mi pun întrebarea unde mai pot să‐mi folosesc restul de forţe creative care mi‐au rămas. Am căutat o universitate care ar avea nevoie de mine și m‐am dus peste tot în afara Europei pe unde mai fusesem și pe unde mai aveam legături: Bangkok, Brunai, Hongkong, Singapore, Shanghai, Cape Town, Rio... România?... Nu... Nu este atât de pregătită ca să mă pot întoarce!

Tot căutând un post pentru anii de după 2005... am întâlnit‐o pe Rodica, colega mea de facultate pe care n‐o mai văzusem de peste 40 de ani.”... ”Şi?” “Pâi... ea avea un post liber lângă ea – soţul îi murise de câţiva ani, eu eram divorţat ‐ și locuia în Chicago: i‐am propus să vină cu mine în Africa de Sud... dar ea mi‐a atras atenţia că acolo nu ninge și deci nu se poate schia!” “Ei și?” “Păi... eu dacă nu petrec două săptămâni pe schiuri în fiecare an... nu mă simt în forţă în anul următor!” “Dar ea... știa să schieze?” “Nuuu, dar am învăţat‐o în primul concediu petrecut împreună: n‐avea decât 64 de ani, cum să nu înveţe? Ne‐am căsătorit în 2004!” “Şi University of Illinois at Chicago?”... ”Pâi... Rodica este profesor la universi‐ tatea asta: puteam s‐o las singură? M‐am băgat și eu și am ţinut ce cursuri au avut nevoie: logistică, conducerea întreprinderilor, dezvoltarea produselor... Cum să‐mi las tânăra nevastă fără asistenţă?”

Da, așa este Radu, mereu pus pe glumă, sau... cum spune prietenul lui ”... is a warm, personable and charming individual, who inspires others through his opennes and integrity7”. Îi savurez prezenţa până vin și ceilalţi colegi invitaţi, pe urmă bem o bere, mâncăm niște mici... iar el ne povestește despre revenirea lui în rândurile diasporei române după ce a trăit atâţia ani printre străini, despre articolele de specialitate pe care le scrie, despre informaţiile inaccesibile publicului larg pe care el le pune la dispoziţia cititorilor ziarelor românești din SUA pentru a‐i ajuta să înţeleagă realitatea americană și să poată folosi avantajele acestei societăţi în interesul personal al fiecăruia... Mă uit la el: a rămas tot așa de dinamic și de pasionat cum l‐am văzut pe terenul de volei în urmă cu cinci decenii... Este exact așa cum l‐a caracterizat un alt prieten, prof. dr. James Schrager de la University of Chicago: “... an exceptional unusual individual... His personal character and drive is... the most amazing part of Radu!8”

Se înserase bine când unul dintre colegi a ridicat paharul și i‐a urat: “La mulţi ani, pentru cei 70 pe care o să‐i împlinești în curând, măi Radule!”

Articol apărut în Meridianul Românesc / USA iunie 2010

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

File de poveste și cele 12 principii de viață ale  Prof. dr. ing. Radu Mihalcea

 

În urmă cu 7 decenii, în luna iunie, un puștan roșcovan se ducea “la baie” la plaja “Trei Papuci” din Constanţa. În zilele acestea, în luna iunie, un profesor universitar se ducea “la baie” la HealtClub din Burr Ridge, SUA. Ce l‐a mânat pe puștanul roșcovan atât de departe până a ajuns cheliosul de astăzi? Care au fost principiile pe care le‐a urmat?

Le aveţi mai jos: poate că cineva le‐ ar putea folosi ca puncte de orientare, de referinţă.

  1. Viitorul este mai important decit prezentul: fă astăzi toate eforturile ca să‐ţi meargă mâine mai bine iar poimâine și mai și! Gândește strategic!

Intuiește viitorul, analizează ce se poate întâmpla și ia‐ţi măsuri de prevedere ca să nu fii lovit de schimbări ci să profiţi de ele. Adaptează‐te de astăzi la situaţia care mâine va fi reală!

Inventariază resursele tale de inteligenţă, financiare și de sănătate. Determină cine ești tu astăzi și stabilește cine vrei să fii mâine, peste un an, peste 5, peste 10, peste 20 de ani și când vei ieși la pensie considerând familia, calificarea profesională, averea și nivelului tău de cunoștinţe: acestea sunt ţelurile pentru care va trebui să lupţi zi și noapte. Nu te indentifica și nu te limita singur ca fiind socialist, republican, democrat, anarhist, comunist, capitalist, creștin, musulman, rapidist, stelist, liberal, idealist, intelectual, microbist, etc. etc. ci ia tot ce este mai bun de la fiecare și fii întotdeauna tu însuţi: original, puternic și dedicat ţelurilor tale.

  1. Succesul profesional este extrem de important; este mai important decât rezolvarea problemelor de familie. Succes înseamnă atingerea ţelurilor tale.Du‐te să lucrezi acolo unde ai condiţii favorabile pentru dezvoltarea ta: după muncă vine succesul, după succes poţi să te bucuri de viaţă din plin, după asta vine... pensia. Schimbă tot ce trebuie schimbat – programul de viaţă, atitudinea faţă de muncă, calificarea, postul, prietenii, întreprinderea, profesia, ţara, dacă nu se poate și nu se poate altfel chiar și familia ‐ ca să ai succes profesional: fă‐ o, dar în ordinea de mai sus!

Privește locul tău de muncă drept o universitate în care ai ocazia gratuită să înveţi tehnologii noi, să faci schimb de experienţă, în care intri în contact cu lumea și să ai ocazia să te perfecţionezi continuu. Dedică‐i toate forţele tale și obţine maximum de cunoștinţe din poziţia ta! Pe urmă schimbă poziţia: mai ai ceva de învăţat și în altă parte și vrei și să câștigi mai bine!

  1. Creează ceva nou de câte ori ai ocazia. Dacă pe căile bătute este prea mare înghesuială, taie drumul, ia‐o prin bălării, sări pârleazul, treci prin zid sau dărâmă zidurile, treci peste munţi, născocește ceva nemaipomenit și nu te sinchisi de zeflemeau celor care au rămas locului și acum te invidiază pentru succesul tău.
  2. Societatea este în continuă schimbare politic, social, economic și tehnic: informează‐te despre tot ce este nou, însușește‐ţi noile calificări de care ai nevoie în meseria ta. Învaţă mereu, învaţă la orice vârstă, altfel rămâi în urmă, rămâi de căruţă! Alege grâul de neghină și nu urmări moda trecătoare, ci numai valorile permanente. Preia cunoștinţe din vechime pornind de la filozofia lui Confucius, strategia lui Sun Tzu și transferul de energie descris în medicina chineză: te pot ajuta foarte mult în viaţă. Dar ţine‐te după schimbări și mai puţin după perceptele din moși ‐ strămoși. Contribuie tu însuţi la aceste schimbări în loc să fii nevoit să te lași schimbat de ele!

Consultă cel puţin trei persoane înainte de a‐ţi formula o părere. Nu crede pe cine‐ţi spune că mafia, masonii, rușii, evreii, guvernul mondial sau celălălt partid sunt de vină pentru situaţia actuală a ta – sau a ţării – care este atât de nefavorabilă. Întreabă de cel putin de cinci ori “De ce?” De fiecare dată faci un pas înainte spre problema care le‐a generat pe toate celelalte: plecând de la acesta poţi să clădești ceva nou. Părerea ta va fi diferită de cea a semenilor tăi: nu te sinchisi de asta căci fundamentul tău va fi solid, al celorlalţi va fi numai superficial.

  1. Timpul este cea mai preţiosă comoară pe care o ai. Aparent ai foarte mult din el: 70, 80, 90 de ani, dar... trece atât de repede și este unica din care nu poţi să cumperi și să pui ceva deoparte. Folosește fiecare secundă ca și cum ar fi ultima, cu intensitate maximă în tot ce faci!
  2. Du‐te pe drumul tău pe vreme frumoasă, pe furtună, pe ploaie, pe îngheţ, pe orice vreme... asta este menirea ta! Să mergi pe drumul tău!Lasă locul din frunte celor care vor să facă politică, să pozeze, să se frece de oamenii din jurul lor, celor care vor să facă compromisuri în public. Pe locul al doilea ai mult mai multe libertăţi, inclusiv aceea de a‐l influenţa pe cel de pe locul I în sensul dorit de tine!
  3. Simplifică‐ţi viata, mergând direct spre ţel! Ţelul este acela pe care ţi‐l definești tu: nu lăsa pe nimeni să‐ţi definească ţelurile tale! Înlătură, ocolește, separă‐te de tot ce te împiedică să ‐ţi atingi ţelul cât mai repede!

Evită tot ce te poate înfrâna: speculaţiile, politicile, gargara, polemica, bancurile, bârfele, iluziile, naţionalismul, religiile, tradiţiile, partidele politice, oamenii care nu te simpatizează, cei care cred că au o “altă părere” dar nu au niciuna, etc. Nu jigni pe nimeni dar nu te lăsa înfrânat de nimeni și nimic: foarte multe – nu chiar toate ‐ sunt posibile, trebuie numai să‐ţi găsești drumul potrivit.

Dacă prietenii nu te sprijină, mergi singur mai departe. Vei găsi alţi prieteni care vor împărtăși vederile tale cele noi!

  1. Succesul vine ca urmare a calităţii excelente a tot ce faci. Renunţă să dormi opt ore în fiecare noapte, renunţă să bei o bere cu prietenii, renunţă la meciul de fotbal, la pocker, la remy, la un cognac și la mai știu eu ce‐ţi face plăcere... dar calitatea a tot ceea ce faci trebuie să fie excelentă! Străduinţa spre perfecţiune te transformă total, devii un alt om: mai sensibil, mai dinamic, mai activ, mai deschis societăţii și transformărilor ei, plin de înţelegere pentru semenii tăi, cu capacitatea de a sesiza relaţii pe care ceilalţi nu le observă. Şlefuind ceea ce faci duce la șlefuirea personalităţii tale într‐o măsură care devine evidentă treptat: evoluezi continuu spre noi ţărmuri de înţelegere, ţi se deschid noi.ș.orizonturi. Investește în tine însuţi, este cea mai rentabilă investiţie !
  2. Nu avea “milă de tine!” În toate ocaziile performă excelent fără să te compătimești niciodată pentru eforturile tale. Capacitatea ta de a performa este cu mult mai mare decât crezi tu că este: folosește‐o, până dincolo de toate limitele cunoscute ţie!

Împinge propia ta graniţă a imposibilului spre infinit.

   10. Alege cu grija femeia cu care vei împărţi totul, dedică‐te ei și asigură‐i o viaţa minunată: a ta va deveni extraordinară. Sprijin‐o în tot ce face, spală vasele fără murmur – viaţa ei este mult mai dificilă decât a ta – ia‐o cu tine în aventura vieţii și ajut‐o să‐și dezvolte personalitatea alături de tine. Dar... ferește‐te de dominaţia femeii în viaţa comună! Succesul copiilor tăi este cea mai mare satisfacţie care îţi va mai rămâne la sfârșitul vieţii profesionale: îngrijește‐te din vreme de asta, îndrumează‐i, sprijină‐i, împărtășește‐le conceptul tău de viaţă dar lasă‐i să‐și determine singuri viaţa lor!

   11. Dăruiește în primul rând femeii de lângă tine, pe urmă copiilor, pe urmă familiei, pe urmă prietenilor, pe urmă oamenilor sprijinul, recunoașterea, recunoștinţa, simpatia, empatia, dragostea ta, spiritul tău critic, rezultatele eforturilor tale și lasă‐i să se folosească de experienţa ta... dar asta numai dacă... vor ei!

    12. Viaţa este extraordinar de frumoasă! Încearcă mereu s‐o înţelegi și mai bine – n‐o să ajungi la acest ţel niciodată, dar merită să‐ţi baţi capul mereu! ‐ s‐o preţuiești și să te bucuri de tot ce este minunat: delicateţea femeii – străduiește‐te s‐ o pui în valoare! ‐ familia, sportul, arta, călătoriile, muzica, pictura, arhitectura, politica, literatura, istoria și... restul, tot ce nu am trecut aici! Dar fă asta numai după ce ai rezolvat punctele 1 – 11 de mai sus!

Mult succes pe drumul tău în viaţă!